Arhiva | Povești umane RSS feed for this section

Zina

1 Apr

Zina, este femeia  care nu mai este și care înainte de a nu mai fi … nu mai era.

S-a stins cu aproximativ două luni în urmă, iar cei 50 de ani ai ei au demonstrate că nu-i ajung unui om să se căpătuiască și să-și facă o viață.

Începutul a fost promițător, în perioada sovietică muncea ca zugrav, deținea în subordine un grup de muncitoare și mai avea un apartament, în apartament avea un soț și un copil. Bărbatul a decedat în circumstanțe cețoase, odată cu el trecînd în neființă și o parte din femeia aceasta, care nu și-a mai revenit din picajul în care o împinse viața .

S-a recăsătorit cu un ratat, și s-a mutat  într-o casă urîtă de pe o stradă dintr-un sat frumos. După ce a ajuns la concluzia că nu mai are pentru ce lupta în viața aceasta, a început bălăceala în alcool și delăsare.

Băiatul devenit bărbat, a fost și el mutilate psihic. Sălbăticit și strain de o figură paternă aducătoare de bine, s-a refugiat în sine trăind după propriile reguli, reguli de om cinstit dar …dezorientat și molipsit de delăsarea mamei.

Casa în care locuiau cei trei deveniți doi, seamană cu o cușmă îmbîcsită și sfîrtecată de molii. Vremurile au trecut dar cocioaba a rămas ca pe vremuri.

Zina s-a sfîrșit răpusă de mai multe boli, înmănunchiate într-un aranjament letal. Mahalaua s-a mobilizat mișcată de tragedie și în celași timp dintr-un mare respect pentru fiul decedatei, care este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai rari oameni  demni de încredere din zonă. În acest fel, Zina a trecut la odihnă luînd cu ea în ultima clipă un soi de onoare improvizată, clădită de săteni din cioburi.

Cîndva era o ființă plină de speranță și de chef de viață, iar în clipa morții s-a văzut tîrîtă prin umilința de a fi deparazitată de vecinele de pe strada aceea frumoasă, unde ar fi putut și ea să trăiască frumos …dar nu a trait.

Zina nu a reușit să lase un testament, însă a lăsat în urmă un tipar și cîteva învățături de viață :

  • disperarea  în doze mari poate stinge focul dorinței de a trăi,
  • renunțarea la sine și la lupta cu existența produce victime colaterale,
  • o alegere nepotrivită ne poate avaria irecuperabil întreaga viața,
  • uneori nu ne  ajung nici 3 vieți puse cap la cap, ca să putem învăța cum se trăiește cu rost o singură viață.

Deși viața este presărată cu momente imprevizibile, renunțarea la a construi mereu scenarii și strategii de adaptare la „noile reguli de joc” ale realităților în care ne pomenim  naufragiați, ne transformă în epave adevărate a căror traiectorie duce direct spre desființarea prin zdrobirea de stînci.

Imagine: http://www.nmm.ac.uk/

(Repro ID: BHC0721 © National Maritime Museum)

©Pentru a prelua orice informație de pe acest blog, aveți nevoie de permisiunea autorului.

Anunțuri

Teoria decadenței

25 Mar

Uneori suntem puși față în față cu anumite ființe, fără să ghicim din start scopul acestor încrucișări de drumuri, mai tîrziu însă  realizăm că aceste iviri sporadice sunt niște purtători ambulanți a unor lecții de viață.

Ieri, am remarcat că stau la aceiași masă de lectură cu un nene trecut de 60, îmbrăcat sărăcăcios însă cu ochi interesanți și plini de viață, care sorbeau rîndurile textului unui articol de ziar. Unica asemănare dintre noi era faptul că transcriam de zor din presa scrisă, eu pentru teza de licență,  el pentru sine.

Nu avea stofă de om citit, haina soioasă de pe el și fața nerasă de cîteva zile cît și unghiile zdrelite erau mai convingătoare decît orice adevăr. Și totuși … citea o revistă de economie. Contastul prea mare dintre om și activitatea sa m-au intrigat.

Cînd l-am întrebat de ce copie articolul respectiv (pe o bucată de hîrtie tehnică), bărbatul emoționat de atenția pe care i-am acordat-o s-a fîstîcit și a zis:  „ … așa trebuie!”.

După ce sau  mai topit sloiurile dintre noi, am aflat că lucra în  domeniul construcțiilor ca să-și cîștige călcîiul de pîine,  în acel moment lucra la construirea unei bănci din preajma bibliotecii în care l-am întîlnit.

După ce a zîmbit de cîteva ori cu o gură plină de dinți avariați și după ce i-am studiat mai atent înfățișarea, am ajuns la concluzia că era un trup în paragină, în schimb în el mai pîlpîia un vis măreț din copilărie, probabil. Visul de a fi cine își dorește nu ceea ce a fost nevoit să devină, forțat de împrejurări.

Căci altfel de ce ar fi citit articolul „Ce este ordoliberalismul?” dintr-o revistă de economie  și de ce l-ar fi conspectat cu acea încordare de sprîncene, care te lăsa să înțelegi că omul acesta cunoștea domeniul cercetării sale?

Poate că vreun ciob de vocație încă mai strălucea în lumina unui asfințit de viață, de ce să nu-l lase să strălucească?

O fi el robul unei munci grele , însă interiorul său cu tot cu visele tinereții încă mai respirau speranță. M-am umplut de compătimire la gîndul că omul acesta era asemeni unui trunchi noduros de  copac,  din care cîndva s-ar fi putut confecționa  o piesă de mobilier bună, dar care nu apucase să vadă strungul … însă el știa că are stofă!

De la o vreme omul a prins chef de vorbă, mi-a explicat multe chestii pe care el le înțelegea, însă eu nu! L-am ascultat atent, fără să schițez vre-o grimasă care să-mi trădeze gîndul că omuleanul e pe jumătate cu sistema scurtcircuitată. Știam că s-a prins în acea horă de idei c-a să-și dovedească sieși că încă e totul în regulă cu el. De ce  tocmai eu să refuz această mică plăcere, unui sărman om care nu a avut șansa să facă ceia ce-I place în viață, așa cum fac eu?

S-a întors de 2 ori de la ușă ca să-mi mai lase cîte un ultim argument în favoarea  unei oarecare teorii a decadenței, pe care omul susținea sus și tare că o știu și eu … dar eu n-o știam, și mi-a zis că-i rușine pentru mine să n-o știu.

Ulterior am înțeles că de fapt asta îl obseda, decadența ….regresul, coborîrea de la un nivel înalt de a fi … fiindcă asta  trăia, asta îl consuma și asta încerca să mascheze.

Deaceea venea aproape zilnic printre tomuri, ca să se salveze!

M-am gîndit o clipă la mine, știam că dacă cîndva în viața asta  îmi v­-a fi răpit privilegiul de a fi cine îmi doresc , nu știu dacă voi fi la fel de puternică ca omuleanul  din bibliotecă, care își extirpase benevol simțul ridicolului numai cu scopul de a mai culege niște firmituri dintr-o glorie apusă înainte să fi apucat să răsară.


imagine : http://www.switched.com

©Pentru a prelua orice informație de pe acest blog, aveți nevoie de permisiunea autorului.

%d blogeri au apreciat asta: