Arhiva | Jurnal(ism) RSS feed for this section

„Literatura și Arta”- redacția în care sunt resuscitați pesimiștii

7 Feb

Probabil ultimul an de facultate le dă tuturor fiori reci pe spate, gîndul că ești pe cale de a ieși în fața lumii pe propriile picioare, te face să-ți tremure genunchii sub povara ideei că după facultate trebuie să-ți faci un rost …și nu unul oarecare, ci unul cît mai bun și neapărat legat de profilul căruia te-ai dedicat în anii de studiu. Căci altfel, care ar fi rostul a ceea ce ai făcut?

Aceste gînduri amestecate cu teama de nou și cu nesiguranța zilei de mîine, te fac să cazi în ceva asemănător depresie prenatale. Într-o astfel de stare de spirit tulbură mă aflam săptămîna trecută, cînd am pășit pragul redacției ziarului ”Literatura și Arta„.

Nicolae Dabija

Nicolae Dabija

Redacția acestui ziar, este de fapt locul în care vom desfășura laboratoarele de creație din acest definitiv semestru, eu și colegele mele. Mă așteptam să găsesc aici un mentor experimentat, dar nicidecum un catalizator care să grăbească reîntoarcerea mea cu picioarele pe pămînt.

La această primă întîlnire, am savurat cîte o cafea și am povestit despre noi. Ne-am surprins uneori cu mandibula atîrnînd, cuprinse de firul depănat de N.Dabija, care ne-a rezumat ce-a făcut într-o viață de om. Numai dacă trăiești fiecare zi cu folos și conform unui plan bine structurat, poți realiza într-o viață cît fac alții în trei vieți, asta am reușit eu să citesc printre rînduri.

Pînă la urmă a ajuns discuția în zona abilităților noastre scriitoricești, ni s-a spus că jurnalismul este un har și pentru a-l putea practica ai nevoie de … talent.

Nicolae Dabija despre talent:

„Unii îl beau, alții îl dorm, alții îl irosesc. Fiecăruia i-a dat Dumnezeu cîte un talent și ce îi vei răspunde cînd te va întreba: „Ce-ai făcut cu talentul tău?„.

S-au spus multe și bune în ziua aceea, dar nimic nu mi-a putut răzbate în suflet mai adînc decît fraza aceasta. Tocmai eram pe cale de a crede că nu mai este loc pe lumea asta, pentru încă un jurnalist în devenire, cînd …  a venit Dabija să mă lovească în moalele capului, cu un citat din Evanghelii (Pilda Talanților), ca să mă trezescă la realitate și să-mi amintească că de fapt, venisem la facultate cu un scop bine definit și că după  facultate mă aștepta un drum greu, plin de responsabilități dar și de satisfacții, dacă aveam să îmi iau inima-n dinți și să mă apuc de împlinirea Marelui Meu VIS.

Mesajul, m-a ajutat să mă parașutez din acea bulă de disperare, în care mă izolasem în ultimul timp.

„Ziaristul își numără zilele prin ceea ce scrie” + „…dacă nu scrii, muza te părăsește” + „...merită să fii ziarist!” aceste frînturi din discursul unui om pe care l-am întîlnit cînd aveam mare nevoie de el, mi-au sunat în cap tot week-end-ul și mi-au reînnoit convingerile anterioare, despre originalitate și noblețea artei de a fi un bun om de presă.

Am spus „om de presă” și nu „jurnalist” , deoarece vorbim de două lucruri diferite. Jurnalist, poți învăța să devii cu ajutorul cîtorva manuale s-au  cîtorva cursuri, dar cum să devii „om de presă” nu te învață nicăieri, pentru aceasta trebuie să cunoști asemenea oameni și să te „molipsești” de cumsecădenia care o observi, în transparența muncii pe care o fac … să nu uităm și de stropul de talent !

Nu știu ce fel de om este în viața de zi cu zi, acest păstor de cuvinte. De fapt nu prea mă interesează umbrele și luminile care îi setează contrastul imaginii sale publice, tot ce știu este că într-o zi de vineri, în ultimul an de facultate, acest om … și-a făcut datoria de profesor.

„Vineri/5.02.2011/- l-am cunoscut pe dnl Nicolae Dabija…„

(însemnare din agenda personală)


© Toate drepturile rezervate. Reproducerea totală sau parţială
a materialelor necesită acordul autorului.

 


Anunțuri

Inexistenţa “Culturii feedback-ului” în Mass-Media moldovenească.

25 Noi

…sau ” De ce fug cetăţenii de microfon ca dracu` de tămîie?”

Deşi  există numeroase lacune, în modul de funcţionare a noilor trust-uri media din Moldova, astăzi prefer să  scot în evidenţă o chestiune pozitivă, provocată de apariţia acestor instituţii.

Nu pot să mă dau mare cu experienţa de muncă în domeniu, dar ea oricum există . Ultimii doi ani au fost pentru mine pe cît de fascinanţi, pe-atît de terorizanţi.

E foarte interesant să ieşi în stradă, să faci reportaje, interviuri etc , dar marea problemă este că, moldoveanul cum te vede apropiindu-te de el cu microfonul, tresare şi este în stare să sară gardurile. La noi nu există o cultură a feedback-ului media.

foto:arhivă personală

foto: arhivă personală

Crearea unui reportaj bun, a fost posibilă doar atunci cînd am pus la punct adevărate “strategii de cucerire”, a posibilului respondent.

Îmi amintesc  că în 2009, realizam un material despre asaltul cîinilor vagabonzi asupra capitalei. Aveam destule declaraţii pro- eutanasiere, dar aveam nevoie şi de un alt punct de vedere. Ca prin minune , văd coborînd  scările din  parcul “Valea Morilor”, o femeie cu două căldări în mîini şi o droaie de cîini în urma ei.O femeie ce hrănea cîinii vagabonzi din parc, era persoana ideală!

Ajung în dreptul acesteia şi o abordez. Femeia m-a expediat. Nu credea , că este în stare să dea o declaraţie,plus că era ocupată cu ceea ce făcea. Nu am vrut să o năucesc cu implorări s-au impertinenţă, mai existau oameni pe faţa pămîntului…dar totuşi ea era perfectă pentru materialul meu! Iar materialul avea termen-limită de predare!

M-am resemnat, dar din pur  simţ civic mă ofer să  o ajut să care căldările cu resturi alimentare. Femeea ezită, dar pînă jos mai era mult (coboram scările).  Şi-a dat acordul pînă la urmă, dar nu fără a se uita la mine ca la popă tuns. Prin urmare, am împărţit droaia de cîini în două. Doamna respectivă, a prins chef de vorbă, m-a întrebat mai pe larg despre ce vreau să fac materialul şi tot discutînd aprins, nici nu am simţit cînd toarta căldării mele s-a desprins,  iar scările s-au umplut de hrişcă, bucăţi de pîine şi multe altele. Pauză!

Am calculate bine posibilităţile şi negăsind alta mai bună, am început să adunăm resturile în căuşul mîinilor. În felul acesta am  umplut vasul la loc. Împreună cu femeia, eram  într-un fel de şoc amestecat cu jenă şi amuzament.

Trecătorii puţine înţelegeau, ei nu ştiau că în acel moment, se decidea soarta reportajului meu.

Pînă la urmă, doamna  s-a oferit să discute cu mine. Circumstanţele, ne-au apropiat.

Din păcate, nu ai parte zilnic de aşa ceva. Nu poţi avea aşi în mînecă pentru orice trecător.Aşa că, eşti norocos  dacă înafară de reprezentanţii generaţiei tinere, faci rost de cîţiva interlocutori de vîrsta a II-a şi a III-a, care să fie îndeajuns de manierati, încît să-ţi răspundă în microfon şi altceva înafară de : “Nu ma interesează”, “Nu mă întrebaţi pe mine”, “Nu ofer  declaraţii”.

Aglomeraţia aceasta recentă, de posturi tv şi radiouri în spaţiul moldav, cred că va detensiona relaţia dintre reporter şi respondenţi…ÎN TIMP !

© Toate drepturile rezervate. Reproducerea totală sau parţială
a materialelor necesită acordul autorului.

Obsesia cuvîntului – obsesia Lucreţiei Bârlădeanu

25 Oct

Lucreţia  Bârlădeanu, este una dintre puţinele valori autohtone , care prin ceea ce face, militează pentru o imagine mai bună, a basarabenilor în spaţiul european. Scriitoarea, îşi împarte prezentul între realităţile Franţei şi melancoliile Moldovei, susţinînd că „de la distanţă , lucrurile se văd mai bine”.

Această distanţă, pe care o parcurge odată la trei-patru luni, o ajută să-şi menţină obiectivitatea în lucrările pe care le realizează. Dealtfel, imparţialitatea, fiind aerul pe  care ar trebui să-l respire un Om al literelor, aşa cum este d-ei şi aşa cum tindem să devenim şi noi (viitorii jurnalişti).

De la stînga spre dreapta: Ion Manoli, Alexandru Bohanţov, Lucreţia Bârlădeanu, Ludmila Lazăr

De la stînga spre dreapta: Ion Manoli, Alexandru Bohanţov, Lucreţia Bârlădeanu, Ludmila Lazăr

În cadrul recentei  întîniri, cu studenţii facultăţii Limbi Străine şi Comunicare Publică/ULIM, scriitoarea, a prezentat audienţei cîteva dintre cărţile sale,vorbind despre motivaţia din spatele acestor lucrări şi dînd răspuns zecilor de întrebări, venite din partea studenţilor curioşi. Veriga, care a unit vocaţiile nostre la această întîlnire, a  fost INTERVIUL.  Acest gen al presei, fiind unul din principalele elemente utilizate de către poetă, în realizarea unui ciclu de interviuri cu personalităţi marcante de origine română, unii„intervievaţi” purtînd stigmatul exilului alţii fiind doar oameni remarcabili, demni de a fi cunoscuţi pentru ceea ce sunt (Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Sanda Stolojan, Matei Vişnei, George Astaloş, Nicolae Lupan, Mihai Popov,Virgil Tănase, Stella Ghervas,Victor Soţchi- Voinicescu  etc.)

Să nu vă complaceţi în postura omului cu microfon, deoarece atunci dialogul nu are loc…” aşa a început cuvîntarea Lucreţiei Bârlădeanu, în momentul în care, interviul ca gen al presei, a fost adus în discuţie. „Ca ziarist, trebuie să ştii foarte multe despre personalitatea pe care o intervievezi.Eu, am grijă să ştiu totul despre personalităţile pe care le intervievez, le citesc cărţile şi le studiez viaţa…”.

Marele vis al prozatoarei, este ca Europa să cunoască faţa onorabilă a BASARABIEI, a tot ceea ce înseamnă ROMÂNISM. De aceea, prin tot ceea ce face, urzeşte migălos dar sigur la acest ideal.

Cel mai recent proiect al dnei Bârlădeanu aflat „pe rol”, este realizarea unei antologii de proză, ce urmează să fie publicată în limba franceză, cu scopul de a demonstra, că şi la Moldova nasc valori!

La întrebarea: Avem ce prezenta „afară”, ca naţiune? publicista, a  susţinut că „…în Moldova, există o forţă creativă, debordantă în muzică, informatică şi multe alte domenii.Principalele trei calităţi care ne-ar recomanda fiind: ospitalitatea, polilingvismul şi vocaţia noastră europeană.Dar pentru a fi promovată, ţara noastră are nevoie de mult mai mult…spre exemplu, am avea nevoie de instituţii culturale, sponsorizate de guvernul republicii noastre peste hotare, prin intermediul cărora să se facă lobby.

În cele din urmă, discuţia a gravitat în jurul sorţii intelectualului în spaţiul ştiinţific francez.

Dacă vii la Paris nimeni, rămîi nimeni. Dar dacă vii … te ridici … eşti considerat francez! Francezii îţi acordă mereu o şansă, ei te primesc zîmbind. La noi, nu este aşa.”

Întîlnirea a fost suspendată, din cauza presiunii orarului studenţesc, nesupusă limetei de timp aceasta, cu siguranţă, ar fi durat câteva ore  la rînd. Studenţii s-au despărţit prieteneşte de oaspetele instituţiei, lăsînd ca dovadă a existenţei acestui eveniment, cîteva poze de grup.

© Toate drepturile rezervate. Reproducerea totală sau parţială
 a materialelor necesită acordul autorului.

Memoria I: „Buturuga mică în calea Carului mare !”

28 Sep

În primăvara lui 2009, am încercat unele dintre cele mai tari senzaţii , pe care ţi le poate oferi activitatea în domeniul Jurnalismului Radio.

De la pupitrul de înregistrări, am trecut la munca ” pe teren”. Misiunea mea, era aceea de a realiza materiale,  care să includă părerea cetăţenilor, asupra anumitor evenimente sau situaţii de actualitate (vox populi). Toate bune şi frumoase, pînă aici…numai că înafară de mine, nu ştia nimeni de fobia pe care o aveam faţă de oameni (nu eram antisocială!…pur şi simplu nu-mi plăcea să socializez).

Am ştiut mereu că o voi putea înfrînge (“fobia”) , numai atunci cînd voi aduna suficient curaj, din rezervele genelor recesive moştenite de pe la cine ştie ce înaintaşi de-ai mei.Timpul a trecut însă curajul nu m-a năpădit.

De fapt, marea mea problemă, avea la bază teama de a fi refuzată s-au ridiculizată de către respondenţi.Dacă aş fi fost copil, m-aş fi trîntit pe podea şi după minute bune de frecat din picioare, m-ar fi lăsat “aştia cu radioul lor cu tot” în pace! Dar ,din moment ce atingi majoratul, nimeni nu-ţi mai dă crezare, îndeosebi cînd te angajezi şi prestezi servicii benevol.

A venit ziua, în care a trebuit să ies în stradă ! Locul desfăşurării acţiunii urmînd să fie parcul “Valea Morilor”. Am ieşit!…dar nu singură (mi-am luat `jumătatea` cu mine).

Primii trei respondenţi, şi-au dat cu părerea asupra subiectului, următorii doi  ne-au ocolit speriaţi de microfon, alţii trei au dat dovadă de educaţie, facîndu-şi timp sa-mi răspundă la întrebări, în drum spre serviciu….în mai puţin de-o oră, eram lîngă monumentul Lui Ion şi al Doinei Aldea Teodorovici. Pînă aici, “am cules“ declaraţii care de care mai speciale, avînd în vedere că pe scările ce duc din parc spre monument, poposesc spiritele libere şi nonconformiste, ale studenţilor universităţii din apropiere( USM) .

La final, am fost atît de entuziasmată de activitate, încît aveam impresia că pot continua cu intervievatul cetăţenilor în acelaşi ritm, încă vre-o doua ore!

Am intrat in biroul tehnicianului de la radio triumfînd.

(dar ceva încă mă mai neliniştea !)

© Toate drepturile rezervate. Reproducerea totală sau parţială
 a materialelor necesită acordul autorului.

%d blogeri au apreciat asta: